Oraşul Iaşi m-a fascinat încă de la prima întâlnire. Să fi avut poate în jur de 5 anişori când strada pavată a Copoului, statuile care se ivesc atunci când te aştepţi mai puţin pentru a-ţi ura plimbare plăcută m-au determinat să visez la ziua în care voi reveni la Iaşi pentru totdeauna. Am revenit la Iaşi în fiecare vacanţă de vară şi mereu descopeream ceva nou: Palatul Culturii (în acea vreme putea fi vizitat) cu multitudinea lui de încăperi şi bogăţia culturală ascunsă în ele ca cea mai de preţ comoară, Grădina Botanică, vederea panoramică a Iaşului de pe Bucium, Lacul Ciric, Bisericile şi Mănăstirile (i-am ros urechile mamei o noapte întreagă să mă ducă înapoi la „Biserica aceea care are ouă de struţ în policandre” – Biserica Trei Ierarhi), Sala Paşilor Pierduţi şi Universitatea Cuza.

Anii au trecut puţin cam repede şi a venit perioada studenţiei. Cum mereu avem tendinţa de a reveni la prima iubire, alegerea nu a fost prea grea. Nu îmi imaginam că Iaşul mai are ceva care ar putea  să mă surprindă, dar m-am înşelat. În anul I de facultate am descoperit Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Da! Ştiu că pare ceva normal să o descoperi atunci, dar pentru mine ceva deosebit a reprezentat stilul arhitectural, fineţea interiorului, design-ul încăperilor alăturate culturii închise în cărţi. Admiram totul cu atâta sete încât nu realizam cum trec orele aşteptând să vină „comanda”. Lacul din Grădina Botanică cu răţuştele lui sălbatice a fost o altă surpriză pentru mine. Tot în perioada facultăţii l-am redescoperit pe Creangă. Uitasem cât e de frumoasă priveliştea de pe veranda bojdeucii.

Dar WOW am spus acum două săptămâni când, la insistenţele unui prieten, am fost pe Bucium. Într-o după amiază caniculară de sâmbătă eram fericită să mă adăpostesc de soare la umbra copacilor. Informaţia lui cu rezervaţia paleontologică nu mă încânta prea mult. Sau, cel puţin, nu prezenta foarte multă credibilitate pentru mine. Am urmat cărăruşa dintre copaci făcând fotografii cioatelor, copacilor, vietăţilor. Mi-am dat seama la un moment dat că am făcut poză unui marcaj. Privind în jur ne-am dat seama că este vorba despre un traseu. L-am urmat şi am ajuns la prima stâncă. De la distanţă părea ceva obişnuit. WOW-ul l-am rostit când m-am apropiat şi am văzut scoicile cimentate în acel masiv. Absolut impresionant! Am urmat marcajele care ne-au purtat preţ de o oră sau mai bine pe drumul timpului. Cândva, dealul Repedea a fost acoperit de Marea Sarmatică. Asta e explicaţia pentru scoicile de acolo. S-ar părea că această rezervaţie e cu atât mai specială cu cât descoperirea ei de către profesorul Grigore Cobălcescu a reprezentat sursa primei lucrări româneşti de geologie.

Rezervaţia de la Repedea poate fi explorată într-o după amiază de weekend în care tot ce vrei este să te relaxezi şi să afli cât mai multe despre oraşul care îţi este casă.

Din pasiune pentru turism,
Raluca LUCA