Duminică, pe vremea pe care toţi am simţit-o ca fiind respingătoare, am ieşit cu prietena mea să vizităm bine cunoscuta Bojdeucă din Ţicău. Încercasem de mai multe ori să o vizitez dar de fiecare dată nimeream ziua de luni când muzeele sunt închise. Îmi era ruşine de faptul că eu care mă consider ghid de oraş şi nu numai, nu văzusem niciodată interiorul în care s-a scris atât de mult material didactic.

Am coborât în zona Ţicăului unde, ascuns într-o vâlcea, începu să iasă la iveală acoperişul de şindrilă al bojdeucii. Din faţa porţii un zid tapetat cu poveştile lui Creangă făcea intrarea în lumea fanteziei.  Am tras ivarul mic al porţii şi după ce i-am făcut prietenei mele loc să intre am intrat şi eu. Am coborât scările de piatră şi ajunşi pe prispa casei stăteam şi admiram copacii plini de zăpadă. Nu zicea nimeni nimic. Din când în când scoteam aparatul de fotografiat şi făceam poze la natura în hibernare.

Nu trecuse mult timp de când  ne aşezasem pe grinzile care sprijineau marginea prispei când zăvorul porţii se dădu la o parte şi din poarta deschisă intră un om cu barba scurtă, între două vârste, cu păr şaten deschis, purtând la sub braţ o carte.

Mi se părea cunoscut! Mă gândeam pe ce etichetă îl mai văzusem, sau în ce reclamă jucase. Avea o faţă foarte cunoscută. Prietena mea se uita la mine curios, având aceeaşi dilemă ca mine.

-    Bună ziua dragii mei! Ni se adresă străinul!
-    Buna ziua! Răspunsei eu din inerţie.
-    V-aţi rătăcit pe acilea? Urmă el pe un ton şugubăţ.
-    Nu! Răspunsem eu în timp ce prietena mea venise mai lângăa mine. Am venit la Muzeu. Îl aşteptăm pe domnul muzeograf sau… Dvs sunteţi muzeograful? ….
-    Muzeu? Ce muzeu? Se uită domnul uimit la mine.
-    …Bojdeuca…! Răspunsei eu după care m-am blocat.
-    Hahaha! începu el să râdă zgomotos. Nu, nu, nu! Asta este căsuţa mea! Nu este nici un muzeu aici!
-    … Dar…??? şi uitându-mă la poartă, spre zidul pictat cu personajele din poveştile lui Creangă, acestea dispăruseră. Prietena mea încerca să spună şi ea ceva dar i se oprise fraza în nodul din gât.
-    Haideţi înăuntru! Urmă domnul în timp ce cu o cheie de aproapre zece centimetri descuie uşa din lemn. Cu siguranţă aţi greşit locul!
-    …..!!!!
-    Creangă mă numesc! Ion Creangă! Urma el în timp ce întorcându-se către noi din uşă, ne invită înăuntru. Haideţi să bem un ceai.

-    ….!?!?!?!?!…. am început să privim amândoi în jur. Eram derutaţi. Totul era la fel şi totuşi domnul acela străin ne dusese în derută.
-    Haideţi că se face frig şi înăuntru, continuă el!
Împinşi de nişte forte inexplicabile am păşit înăuntru. Nu puteam să gândesc lucid … nici eu, nici prietena mea.
-    Staţi să mai bag nişte celniţi pe foc. (Inexplicabil focul ardea iar în casă era cald). De departe veniţi? Continuă el în timp ce din genunchi alimenta soba cu lemne.
-    Din Păcurari! Răspunse prietena mea din aceeaşi inerţie care mă apucase şi pe mine.
-    Aaa! De aici de lângă Iaşi! Şi sania cu caii unde este?
-    Nu nu! Am venit pe jos! Continuă tot ea în timp ce eu mă uitam în gol la cercurile roşiatice care se ridicau pe tavan datorită construcţiei plitei în cercuri concentrice.
-    Nu aţi venit de departe! … Aici v-aţi născut? Continuă el.
… (Ne-am uitat unul la altul fără să ştim ce să răspundem) …
-    După felul în care îmi grăiţi, nu prea păreţi de pe meleaguri Bahluiene. Luaţi loc aici pe scaunele astea de lângă masă până mai înteţesc eu focul, continuă el spre a ne face să ne simţim confortabil.
-    Eu sunt din ţinutul Neamţului, începui eu. Valea Bistriţei!
Ochii domnului se măriră în timp ce pentru câteva secunde mă privi adânc.
-    De unde mai exact eşti dumitale?
-    Fărcaşa!
-    Fărcaşa! Repetă el! … E cumva pe lângă o localitate numită Broşteni?
-    Broşteniul e la caţiva kilometri în amonte, urmai eu neştiind de ce mă întreabă. Pe moment capul meu era plin de un mare … nimic. Prietena mea îmi dădu un imbold sec şi mimă scurt „E Ion Creangă”.
-    Hmm! Domnule  dumneata să ştii că îmi aduci aminte de locurile pe unde am umblat eu în pruncia mea. Anii huzurelii mele.
-    Cum aşa?
-    Ehehe … şi punând un ibric cu apă pe foc se aşeză pe laiţă şi continuă. Acolo la Broşteni am avut mare bucluc cu o mătuşă de a mea.
-    Sunteţi din zona mea de acolo?
-    Nu nu! Răspunse el! Eu sunt din zona Humuleştilor, pe lângă Târgu Neamţ.
-    Dar ce belea aţi avut la Broşteni?
…. tăcând pentru câteva secunde urmă melancolic.
-    Ca să aflaţi ce s-a întamplat acolo ar trebui să vă povestesc toată copilăria mea şi nu cred ca aveţi timpul necesar.
-    Ba da! De ce nu? Interveni prietena mea.
-    Doamne! Urmă el oftând adânc. Povestirea ar fi început chiar dacă noi nu am fi avut timp. „Când mă gândesc la casa părintească…..”

Din pasiune pentru turism,

Dorin DORNEANU.