La capătul Uniunii Europene, pe cea mai tânără plajă românească a Mării Negre

Nu sunt șezlonguri, nu sunt beach baruri, nu sunt mogâldani cu măgăoaie pe patru roți, care să-și oglindească mușchii tatuați în ochii admirativi ai însoțitoarelor. Doar grupuri de cormorani care își întind leneși aripile în soare, pozând, fără să se arate prea impresionați de prezența omului. Și liniște, multă liniște, întreruptă din timp în timp de sirenele gâjâite ale vreunui vapor care salută farul înalt, paznic luminos al celui mai estic punct al Uniunii Europene. Suntem pe plaja din jurul farului de la capătul barei Sulina, departe de străbunicul lui, construit de englezii și austriecii dispărutei Comisii Fluviale a Dunării.

Nisipul e atât de fin încât, dacă stai nemișcat pe malul apei, unde sfârșesc valurile mării, în scurt timp începi să te scufunzi. În jur miroase a sălbăticie, mii de scoici albe, mari, zac răpuse pe tot cuprinsul, iar vântul fluieră ușurel printre tufele verzi, cu frunze arogante, tăioase, care înstăpânesc în apropiere. Întâlnești cochilii de melci care, din copilăria de constăntean, ți-i amintești că populau și plajele din Mamaia. Simți că aici, în jurul celei mai tinere plaje de pe litoralul românesc al Mării Negre, e viață. Chiar dacă omul arată că și-a lăsat o urmă (vezi galeria foto), ca semn că de sub mâna lui a ieșit minunea pe care te afli. Pantoful stă îngropat pe jumătate, jumulit de sărătura apei, parcă rușinat de postura de intrus.

Suntem pe cea mai tânără plajă a litoralului, după un drum lung pe apă, cu o navă care trăieste într-un alt ritm, departe de iuțeala specifică marilor orașe. Deasupra noastră, se înalță Farul, o construcție de 48 de metri, nevizitabilă din punct de vedere turistic, dar în care reușim să ne cățărăm, după o scurtă discuție a însoțitorilor noștri cu paznicii turnului luminos. Patruzeci și ceva de metri pe înălțime, urcați pe o scară de tablă, în spirală, în mijlocul căreia se cască un puț în burta căruia, cândva, funcționa un lift. Dacă până la cota primilor 10-12 metri nu te deranjează o astfel de escaladă, atunci când înțelegi că ajungi pe la înălțimea unui bloc de 14 etaje urcând pe trepte de tablă, și când ecourile tropăitului specific unui grup de oameni în ascensiune îți gâdilă într-un anumit fel urechile, vederea unei scări de incendiu, cu o bară lipsă aproape de capătul de sus, pe care vei parcurge ultimii metri de urcuș spre terasa înghesuită din vârf, îți cam crește un nod în gât. De sus, însă, priveliștea pare desprinsă dintr-un vis. Jos, cumplit de dedesubt, e palma de plajă plămădită în jurul fundației de piatră a farului, iar undeva în zare, fricos și însingurat, zace un vapor maritim, al cărui timonier a ratat drumul cel bun și a nimerit pe un banc de nisip. Vopseaua încă strălucește pe trupul navei, semn că nu e demult acolo. Împrejurul ei aleargă berbecii albi de spumă, vegheați de pe coame subțiri de nisip de pâlcuri de cormorani și pescăruși mari, albi și grași.

Timpul e prea scurt în asemenea locuri sau, poate, prea iute și, cu regret, trebuie să pleci înapoi spre drumul de apă care te întoarce în locul cu șosele, cu pavele, cu televizor și alte obiecte, care îți par, acum, stranii, pângărind imaginea care se încăpățânează să stea pe retină. Între pașii rari, șovăielnici, observi cu zâmbet mic, mesajele pe care apa mării le-a aruncat pe cea mai tânără plajă românească a Mării Negre: sticle goale, fără suluri misterioase înăuntru. Doar cu etichete scrise în rusește, din care înțelegi VODKA și altele, cu strălucirea stinsă, pe care se mai poate citi BOURB…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *