Legenda Mânăstirii Cocoș

În urmă cu aproape două veacuri, în anul 1833, trei călugări pe nume Visarion, Gherontie şi Isaia se întorceau de la Muntele Athos, prin Dobrogea noastră, cu gândul de a trece de aici, peste Dunăre, în Țara Românească. Au ajuns în nordul provinciei şi într-o seară de vară târzie au poposit în apropierea Niculiţelului. S-au hotărât să rămână peste noapte, la deal, la stâna unor ciobani, la marginea unui codru frumos şi întunecat. Văzuseră multe cei trei în lungile lor preumblări dar frumuseţea acestui loc le tăiase răsuflarea. Mâncară caş dulce şi băură câte o stacană de vin negru, dat de gazda lor apoi se culcară chiar lângă foc, în aer liber, de acolo unde puteau vedea aştrii nopţii ce împodobiseră bolta dealului.

Dimineaţă, toţi trei se treziră dintr-odată, ca la un semn, smulşi din mrejele somnului de sunete ciudate. Când se dezmeticiră înţeleseră pe dată că din codrii apropiaţi se aude cântecul cocoşilor sălbatici, ce dădeau semnul trezirii la viaţă a naturii. Cocoşii aceia de mesteacăn, sumedenie li se părură celor trei monahi. Dintre ei, lui Visarion, cel din Făgăraş, cel mai umblat şi mai învăţat i se păru chiar că pe lângă cântecul cocoşului, din codru mai răzbate parcă un suntet, mult mai familiar lor decât cântul vieţuitoarelor. Acest al doilea sunet, unul sacadat, îi părea Făgărăşanului ca fiind cel al unei toace de mânăstire.

Când se trezi din vraja cântecelor, călugărul merse la ciobanul ce îi găzduise şi îl întrebă ce aşezare monastirească şi neştiută de ei se află în apropiere. Omul îi spuse că aşa ceva nu există şi că cel mai apropiat lăcaş al lui Dumnezeu este tocmai în sat la Niculiţel. Dar… ciobanul le spuse o legendă a locului, că pe vremea sultanului Mehmed IV Vânătorul (1648-1687) , aici pe Deal fusese un schit de călugări. Nişte tâlhari fără credinţă veniră însă într-un an şi îi omorâră pe pustnici, dând şi foc micii bisericuţe pe care ei o întemeiaseră. Nu mai rămăsese nimic de pe urma acelor eremiţi dar uneori noaptea, toaca nevăzută a schitului ars prindea viaţă şi începea să bată din nou.

Auzind această poveste, Visarion înţelese că e un semn de la Dumnezeu. Se sfătui cu semenii săi şi se hotărâră să nu mai meargă în Țara Românească, ci să rămână aici pe Deal şi să îi facă Casă de Rugăciuni Domnului Dumnezeu. În zilele următoare, cumpărară pământul de la o localnică apoi merseră la oraş şi luară voie de la Împărăţia Turcului să ridice o biserică. Mânăstirii îi puseră numele Cocoş, după cel al cocoşului de mesteacăn ce hălăduia prin hăţişurile codrului. Un cocoş de mesteacăn cocoţat pe o creangă de stejar fu apoi desenat pe un vas de argint ce a fost pus cu mare preţuire în altar. Aşa a început povestea Mânăstirii Cocoş…

Astăzi, în codru nu mai există niciun cocoş de mesteacăn, au dispărut cu toţii pe începutul secolului trecut. Mânăstirea a rezistat veacurilor şi este astăzi mai mândră decât niciodată…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *